Desprinsă dintr-o amnezie autoindusă ce a durat ani de zile, Ștefania dezvăluie amintirile copleșitoare ale copilăriei sale, petrecute în spitalele din România din cauza unui diagnostic greșit. Astăzi, în jurul vârstei de 30 de ani, încearcă să se reconecteze cu corpul său înstrăinat și cu copilul ei interior, Nia, prin dans. Acesta devine un nou limbaj în drumul vindecării rănilor și al relației cu mama.
Atât Ștefania cât și eu suntem originare din România și ne-am cunoscut în Franța, unde trăim și lucrăm ca artiste. Pentru mine, ea întruchipează spiritul generației noastre, a celor care nu se mulțumesc cu răspunsuri venite din lumea exterioară – fie de la doctori, fie de la familie – și care caută un anume sens și în interiorul lor. Timp de foarte mulți ani, Ștefania a fugit de trecutul ei încercând să șteargă amintirile din copilărie, dezvoltând mai multe forme de anxietate extremă – accentuate de singurătate – ipohondria fiind doar una dintre ele. Am fost fascinată de lupta ei pentru a-și asuma copilăria, nu doar intelectual, ci și fizic, prin corp, artă și imaginație. Acest lucru m-a inspirat să creez un film care privește spre vindecare și diferitele căi pe care aceasta le poate lua. Filmul surprinde un fragment al unui proces care durează o viață întreagă.
